Am hotarat acum ceva timp sa nu mai scriu pe blog lucruri prea personale. Sa nu-mi mai plang de mila…macar aici. Da, sunt o fire mult prea sentimentala, care simte mereu nevoia sa se descarce…chiar si unor necunoscuti. Nu de putine ori am ramas surprinsa de increderea investita in niste persoane care nu ma cunosteau catusi de putin. Si ce e mai trist…nici nu i-ar fi interesat. De fiecare data concluzionam : sunt o proasta!! Dar de aici si pana la a schimba ceva la mine nu a fost niciun pas!

Nu m-am priceput niciodata  in a-mi asterne gandurile pe coala de hartie.  Nici nu cred ca voi invata vreodata. E un talent. Il ai sau nu! Eu tind sa cred ca ma pricep la alte lucruri ceva mai bine. Nu risc acum sa nominalizez care anume ar fi acele lucruri caci mi-e teama ca nu mi-ar trece nici macar unul prin cap.

Cum spuneam…ar fi trebuit sa fie un blog vesel. Mi-as fi dorit ca putinii mei cititori sa plece de aici cu zambetul pe buze. Ca si in viata…mereu mi-a placut sa le aduc celor din jur buna dispozitie si de aceea aveam retineri imi a-mi exprima tristetea. Se pare ca astazi nu ma pot abtine. Nu ma pot concentra asupra lucrurilor pe care le am de facut. Gandul imi zboara aiurea.

Va avertizez. E o postare patetica, gretos de siropoasa! Sincera sa fiu..nu e genul de postare pe care as citi-o pe blogul altcuiva. Asta este! Imi asum orice risc de proasta scriitoare care-si plange de mila pe la colturi.

Cu totii avem zile cand ne-am inchide in camera pentru a ne izola de cei din jur. Cand ne inchidem telefonul mobil pentru ca nu avem chef de nimeni. Cand intram pe messenger “invizibili”. Cand cel mai inofensiv cuvant ne scoate din sarite si ne indeamna la interpretati absurde. Cand fiecare privire in oglinda ne trezeste dispretul.  Cand fiecare gand  ne scarbeste.

De ce tocmai aici? Pentru ca nu am unde! Cu parintii nu am avut niciodata o relatie atat de stransa incat sa ma pot confesa. Mama nu a reusit sa ma faca sa fiu deschisa. Pentru ca din cele mai bune prietene, una este mult prea departe si stim ca nimic nu poate invinge distanta. Nici macar telefonul, afurisitul de Messenger sau Skype sau alte programe care sunt atat de impersonale.  Iar cealalta prietena are prea multe pe cap, are propriile ei dileme si probleme, e invinsa de dorul fata de fiinta iubita. Si chiar daca mi-a spus-o de milioane de ori ca este pregatita sa ma asculte, stiu ca la un moment dat s-a saturat si ea.  Fiecare om are limitele lui !

Si? Prin excludere? Ce mi-a mai ramas? Sa dialoghez cu mine insami. Sa scriu pe blogul asta unde nici macar nu am avut curajul sa-mi dau numele. Din lasitate. Blog pe care nu ma incumet sa-l recomand celor apropiati. Tot din lasitate.

Toata viata am fost inconjurata de dragoste. Parintii si-ar da viata in orice clipa pentru mine, asa cum e si firesc de altfel. Orice maraiala de-a mea se trasnforma in lege pentru ei. Din atata dragoste au devenit atat de posesivi incat uneori mi-au facut si rau. Sunt convinsa ca fara voia lor. Dar eu tot sufeream. Dar fetita aceea maruntica cu 35 la picior a crescut. Nu a crescut fizic. Tot micuta e si tot 35 poarta la pantofi, ca ar putea cu lejeritate cu concureze cu o chinezoaica.  Dar a inceput sa se maturizeze cat de cat. A inceput sa-si monteze teluri. Pe unele le-a atins. Foarte multe au ramas doar teluri. A inceput sa dea din coate ca sa se faca cat de cat remarcata. Pentru ca stie ca prin postura nu ar putea sa atraga atentia niciodata. A inceput sa faca gura mare si sa strige … sunt si eu aici!!! Uneori a fost auzita, de multe ori nu. Si fata asta a inceput sa-si doreasca sa fie iubita. Pentru ca asa a fost crescuta! Cu iubire! Pentru ca a fost facuta din iubire. Si cand a fost respinsa..a dat din picioare ca un copil mic care e refuzat, si-a luat jucarioarele si a plecat. Si a mai incercat inca o data! Si a fost respinsa din nou. Si tot asa! Si inca nu a invatat si nu a inteles unde greseste. De fiecare data isi propune sa incerce din nou…si din nou.

Nu poate intelege de ce unii primesc dragoste atat de usor, iar altii nu.  Nu intelege de ce a ajuns sa cerseasca dragostea. Si el cel mai jalnic si mai umilitor lucru de pe lumea asta! Sa cersesti cuiva atentia si dragostea. Dar pe ea nu a interesat-o . A plans cu capul in palme si a continuat. Si fetitei cu 35 la picior i se citeau povesti frumoase cand era mica. Povesti cu final fericit. Povesti in care suferinta se sfarseste la un moment dat. Si fetita tot spera ca si povestea ei sa aiba happy end. Si atunci isi sterge lacrimile. Si primeste o noua palma…grea de tot…ca o laba de urs. Ea stie ca asta e de fapt viata…o insiruire de bune si rele. Doar ca ea s-a saturat sa guste din feliile de lamaie. Si ar incerca si gustul zaharului.